Pe canapeaua din sufragerie, Mihai stătea relaxat, cu o halbă de bere în mână. Lângă el, o femeie tânără, cu părul blond și scurt, râdea zgomotos, în timp ce soacra mea turna vin în pahare.
Mi s-a tăiat respirația. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi dau seama dacă ceea ce văd e real. Femeia era colega lui de la birou, pe care o văzusem o singură dată, la o petrecere. Atunci mi se păruse prea apropiată de el, dar nu-mi imaginasem niciodată că ar putea exista ceva între ei.
Acum, însă, râdeau împreună, iar mâna lui Mihai era pe genunchiul ei.
Soacra mea zâmbea larg, de parcă totul ar fi fost perfect normal.
Am simțit cum sângele mi se urcă în cap. Aș fi vrut să intru val-vârtej în casă, să le spun tot ce-mi trecea prin minte, dar picioarele mi se înmuiaseră. În loc să fac un scandal, am scos telefonul și am făcut o poză prin fereastra întredeschisă. Apoi am plecat încet, fără ca nimeni să mă audă.
Am rătăcit pe străzi ore întregi, fără să știu unde merg. În minte îmi răsuna doar imaginea lor, râzând împreună. Mă întrebam de cât timp durează toată farsa asta. Oare soacra mea îmi dăduse banii doar ca să mă dea la o parte, ca el să poată fi liber cu cealaltă?
Când s-a lăsat seara, am ajuns la sora mea, în celălalt capăt al orașului. Am bătut la ușă, iar când mi-a deschis, am izbucnit în plâns.
— Ce s-a întâmplat, Maria? — m-a întrebat ea speriată.
— Totul… totul s-a dus de râpă, — am reușit să spun printre lacrimi.
După ce i-am povestit tot, sora mea m-a privit cu tristețe.
— Nu te grăbi să iei o decizie la cald, mi-a spus ea. Rămâi la mine câteva zile.
Am stat acolo aproape o săptămână, fără să răspund la telefon. Mihai mi-a trimis câteva mesaje, dar niciunul nu părea sincer. Unul singur m-a făcut să tresar: „Sper că te distrezi, mama spune că ai ajuns cu bine.”
Mama lui… totul fusese planificat.
În a opta zi, m-am hotărât să mă întorc. Nu ca să mă împac, ci ca să-mi iau lucrurile.
Când am intrat în curte, casa era liniștită. Pe masa din sufragerie era o vază cu flori proaspete și o hârtie pliată în două. Am deschis-o cu mâinile tremurânde.
Era un bilețel scris de Mihai: „Îmi pare rău. A fost o greșeală. Mama n-a avut nicio vină. Nu știu cum să repar asta.”
Am zâmbit amar. Nu mai era nimic de reparat.
Am urcat în dormitor, am luat geanta cu actele și câteva haine. Pe pervaz, poza noastră de la nuntă mă privea trist. Am luat-o, am privit-o o clipă, apoi am lăsat-o acolo.
Când am ieșit din casă, am simțit că mi se ia o greutate de pe umeri.
În parcare, un bătrân vecin s-a apropiat de mine și mi-a spus:
— Doamnă Maria, să știți că așa e viața… unii oameni ne învață prin durere ce înseamnă libertatea.
Am zâmbit ușor și i-am dat dreptate.
Mi-am ridicat capul, am inspirat adânc și am pornit spre stradă. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că drumul acela duce undeva. Nu spre o vacanță, ci spre o viață nouă — una în care nu mai trebuia să cer voie să fiu fericită.
Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:
CONTENT END 1
