Moartea fulgerătoare a actorului Ioan Isaiu a readus în prim-plan unul dintre ultimele sale momente publice: un discurs rostit în fața Teatrului Național din Cluj-Napoca, care, privit acum, capătă o încărcătură aparte. În mijlocul colegilor săi, artistul a vorbit răspicat despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, munca pe scenă și în culise.
Ultimul interviu al actorului Ioan Isaiu
În februarie, zeci de actori și muzicieni s-au strâns într-un protest de stare, sincronizat cu inițiative similare din alte orașe. Punctul nevralgic: noile instrucțiuni privind evidența timpului de lucru în instituțiile de spectacole, reguli pe care artiștii le-au considerat inadecvate, cu riscul de a transforma creația într-un demers contabil.
Ioan Isaiu a intervenit atunci cu un mesaj ferm, explicând că arta nu poate fi încadrată într-o fișă de pontaj. Vorbele sale, rămase ca mărturie a felului în care înțelegea profesia, au sunat astfel:
„Faptul că cineva vrea să-ți cronometreze gândul, să-ți cronometreze visul mi se pare total neavenit și venit de la oameni care sunt în necunoștință de cauză totală. Sunt absolut sigur că cei care s-au gândit la așa-zisa normizare, normatare a muncii actorului, a omului de cultură, a instrumentistului, a solistului, a balerinului nu înțeleg ce presupune această profesie”.
Cu ironie amară, actorul a dus ideea la absurd pentru a arăta cât de nepotrivit este un program fix aplicat creației artistice:
„Hai să-l punem pe balerin opt ore să se antreneze și seara, la spectacol, să fie incapabil să urce pe scenă. Sau noi să lucrăm de la 9 la 15, de la 8 la 16 și pe la 11 facem și un spectacol: cine vine, vine, cine nu, ‘veniți la muncă, nu ne interesează’. Iar seara închidem teatrul, punem lacătul pe ușă și la revedere. Munca actorului nu constă în opt ore. Actorul studiază un rol poate toată ziua, luni în șir, săptămâni în șir, până ajunge la rezultatul final. Suntem creatori, nu suntem confecționeri de personaje, de piese”.
Mesajul său a atins exact miezul controversei: arta nu este o succesiune de sarcini, ci un proces viu, care se coace în timp, uneori imprevizibil, alteori copleșitor.
Ioan Isaiu, un mesaj care rămâne
În fața camerelor, Isaiu a pus și întrebări care răsună încă în breaslă, despre felul în care poate fi măsurată munca invizibilă din spatele unei premiere:
„Haideți să vedem care este norma unui regizor, care trebuie să se gândească luni în șir înainte cum să pună în scenă un spectacol. Cum putem cuantifica gândurile lui? Cum putem cuantifica zvâcnirea lui artistică? Nu putem”.
El a vorbit și despre distorsiunea apărută între birocrație și percepția publică, atunci când foile și tabelele devin criteriu de judecată:
„Noi putem completa, eu pot să depășesc 12 ore de studiu pe zi și să completez pe hârtie. Omul din stradă o să mă creadă că eu stau 12 ore și studiez un text? Nimeni nu se gândește la asta”.
Protestul respectiv a făcut parte dintr-un val mai larg de reacții ale artiștilor din România, iar propunerea contestată a fost, în cele din urmă, retrasă de Ministerul Culturii. În paginile de istorie ale scenei românești, acea zi rămâne un reper al dialogului tensionat dintre creație și birocrație.
Astăzi, vorbele lui Ioan Isaiu circulă ca un îndemn discret la libertatea creației, rostit cândva cu calm și pasiune, în fața colegilor și a celor care iubesc teatrul.
Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:
CONTENT END 1
