Bărbatul și-a ridicat privirea, tulburat până în adâncul ochilor.
— Sunt… fiul lui. Aș vrea să-l văd.
Maria a rămas câteva clipe fără glas. În ea se îngrămădeau amintiri, vorbe rămase nespuse și o teamă discretă că liniștea abia câștigată se va destrăma. A inspirat adânc și, în cele din urmă, i-a deschis ușa.
Nicolae stătea la masă, curățând mere pentru o plăcintă. Când l-a văzut pe fiu în prag, i s-au oprit mâinile. Cuțitul a lunecat, iar pe deget i s-a strâns un firicel subțire de sânge.
Valeriu s-a apropiat încet.
— Tată…
N-a găsit alte cuvinte. Ani de tăcere se așezaseră ca o plapumă grea peste tot ce nu fusese spus; scuzele păreau acum lipsite de putere.
— Ce cauți aici, fiule? — a întrebat Nicolae, fără reproș, dar cu o ușoară tremurare în glas.
— Tată, n-am venit să te cert… Am greșit. Mult. Olga… Olga a plecat. Cu copilul. Mi-a aruncat în față că sunt un ratat, că mi-am pierdut familia pentru că m-am lăsat întâi influențat de tine… și apoi de ea.
Nicolae a tăcut. În bucătăria caldă, aerul vibra abia sesizabil, mirosind a mere și scorțișoară.
— M-am întors la apartament, dar… e pustiu — a continuat Valeriu. — Aș vrea să pot da timpul înapoi.
Fără să spună nimic, Maria le-a așezat pe masă două căni cu ceai fierbinte și a ieșit. A rămas în urmă doar foșnetul respirațiilor lor grele și ticăitul domol al ceasului de pe perete.
— Fiule, viața nu se dă înapoi — a rostit, după o vreme, Nicolae. — Dar se poate lua de la capăt. Dacă ai învățat ceva, nu e târziu.
— Dar tu… poți să mă ierți?
Nicolae a zâmbit amar.
— Iertarea nu-i un dar, e o ușurare. Te iert de mult, Valeriu. Nu pentru tine, ci pentru liniștea sufletului meu. Dar să știi… n-ai pierdut doar un tată. Ai pierdut ani pe care nu-i vom mai putea trăi împreună.
Valeriu a lăsat capul în jos. Lacrimile i-au curs liber, fără să le mai ascundă.
— Aș vrea să-ți arăt că pot fi altfel…
— Nu trebuie să-mi dovedești nimic — i-a răspuns Nicolae, privind drept în ochii lui. — Doar fii om.
Au rămas acolo multă vreme, la masă. Când Maria s-a întors, i-a găsit zâmbind, ca doi prieteni vechi care depănau nimicuri, cu o lumină nouă în priviri.
În zilele următoare, Valeriu a început să treacă tot mai des pe la ei. Dădea o mână de ajutor prin curte, îndrepta scândurile gardului, mergea la piață. Încet, fără promisiuni mari, firele rupte dintre tată și fiu au început să se împletească din nou.
Într-o duminică, în timp ce mâncau cu toții, Maria s-a ridicat și a spus cu un zâmbet cald:
— Ei, domnilor, cred că e timpul să deschidem ferestrele. A venit primăvara.
Și, într-adevăr, prin perdelele cu margarete pătrundea un soare blând. Nicolae și-a oprit privirea pe chipul fiului său și a simțit cum i se așază în inimă o pace pe care nu o mai trăise de ani buni.
— Știi ceva, Valeriu? — a rostit încet. — Poate că viața ne dă uneori frig, ca să învățăm să prețuim căldura.
Fiul a zâmbit, iar Maria, cu ochii ușor umezi, a pus pe masă o tavă cu plăcinte aburinde.
— Atunci hai să mâncăm, căldura se ține cu oameni, nu cu sobe — a glumit ea, ștergându-și palmele pe un șorț cu flori.
Nicolae a râs. Pentru prima dată după mulți ani, râsul i-a ieșit curat, adânc, plin de viață. Pe-afară, zăpada se topea încet, iar din curte urca, limpede, cântecul unei mierle.
Și, în clipa aceea, în mica lor casă cu perdele cu margarete, totul părea, în sfârșit, la locul lui: simplu, omenesc și plin de speranță.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:
CONTENT END 1
