Afirmația că un copil ar moșteni „cea mai mare parte” a genelor de la bunica din partea mamei circulă frecvent în mediul online. Observațiile din familie – un zâmbet familiar, o privire sau o expresie – par uneori să confirme această idee. Totuși, genetica este mai nuanțată: fiecare copil primește material genetic de la ambii părinți, iar modul în care acesta se combină poate crea impresia unei influențe mai pregnante dintr-o anumită ramură a arborelui genealogic.
Cum funcționează moștenirea genetică
La concepție, copilul primește 46 de cromozomi: 23 de la mamă și 23 de la tată. Pe acești cromozomi se află miile de gene care conturează trăsături precum culoarea ochilor, forma feței, anumite predispoziții biologice sau caracteristici legate de sănătate. Niciuna dintre aceste „porții” nu este, prin definiție, mai mare sau mai puternică doar pentru că provine dintr-o anumită parte a familiei.
La rândul ei, mama este un „mozaic” genetic format din contribuția ambilor ei părinți, inclusiv a propriei mame. În timpul formării celulelor reproductive, are loc o recombinare a materialului genetic – un proces natural de „amestecare” – care dă naștere unor combinații noi de gene. Astfel, copilul nu copiază la indigo genomul mamei, ci primește o variantă unică, în care anumite segmente pot semăna izbitor cu trăsăturile unei bunici sau ale unui bunic.
De aceea, chiar dacă din punct de vedere matematic ADN-ul bunicilor este împărțit între toți patru, distribuția efectivă a variantelor genetice vizibile poate face ca un copil să aducă mai mult cu o singură ramură a familiei. Această impresie este întărită de faptul că unele trăsături ies mai mult în evidență decât altele.
Rolul cromozomului X și influența bunicii materne
Un argument des invocat pentru a explica „amprenta” bunicii materne ține de cromozomii sexuali. Femeile au doi cromozomi X (XX), iar bărbații au un X și un Y (XY). Copilul primește întotdeauna un cromozom X de la mamă, ceea ce înseamnă că o parte dintre genele aflate pe acest cromozom sunt transmise pe linie maternă și pot reflecta, în anumite cazuri, variante moștenite de la bunica din partea mamei.
Aceasta nu înseamnă că genele bunicii materne devin majoritare sau dominante. Înseamnă, mai degrabă, că unele trăsături influențate de gene de pe X pot apărea mai frecvent sau mai evident în descendenții mamei. În plus, pentru trăsături comune – fizionomie, linia sprâncenelor, anumite nuanțe ale culorii ochilor – selecția și combinarea aleatorie a variantelor genetice pot produce asemănări surprinzătoare cu bunica maternă.
Acest tablou este completat de aceeași recombinare care acționează la fiecare generație. Chiar și frații, care împart aceiași părinți, pot semăna diferit: unul poate avea multe trăsături apropiate de bunica din partea mamei, altul de bunicul patern, iar un al treilea să prezinte un amestec greu de anticipat. Nu există o regulă fixă care să impună „supremația” unei singure ramuri familiale.
Pe scurt, ideea că „toți copiii moștenesc în principal de la bunica maternă” simplifică excesiv un mecanism complex. Fiecare nou-născut este rezultatul unei combinări unice de gene materne și paterne, iar vizibilitatea unor trăsături dinspre o anumită parte a familiei ține de felul în care aceste variante se aliniază într-un anumit individ.
În multe familii, veți întâlni copii care par „copii ai bunicii” dinspre mamă, alții care aduc remarcabil cu bunici din partea tatălui și mulți care îmbină, într-un mod original, caracteristici din ambele linii.
Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:
CONTENT END 1
