Fotbalul românesc traversează ore de doliu. Mircea Lucescu, unul dintre cei mai respectați tehnicieni pe care i-a dat România, a încetat din viață marți, 7 aprilie, la ora 20:36, la Spitalul Universitar de Urgență București. Boala l-a răpus pe omul care a redefinit standardele meseriei în țară și în străinătate.
În spatele unei cariere impresionante – 35 de trofee câștigate, experiențe la cel mai înalt nivel și o reputație consolidată pe mai multe meridiane – rămâne figura antrenorului ce a condus Inter Milano, cu Ronaldo Nazário în avanpost, și a ridicat Cupa UEFA cu Șahtior Donețk într-o finală memorabilă la Istanbul. Pentru suporteri și pentru cei apropiați, „Il Luce” a reprezentat ani la rând un reper de profesionalism și echilibru.
Demiterea de la Națională, rana care a durut cel mai tare
Deși rezultatele l-au așezat în elita antrenorilor, viața i-a adus și clipe care l-au apăsat profund. Un episod petrecut în urmă cu aproximativ patru decenii a rămas adânc întipărit în memoria fiului său, Răzvan. În familie, bucuriile și înfrângerile se simțeau deopotrivă, iar atmosfera de acasă era, adesea, legată de ce se întâmpla pe teren.
„Victoria însemna că tata avea timp și pentru mine. Ne jucam cu mingea, vorbeam, citeam, ne plimbam, nimic ieșit din tiparele acelor vremuri. Eu și mama depindeam de starea de spirit a tatei. L-am văzut de multe ori trist, însă încerca să ne țină departe de problemele lui.”
„Totuși, din înfrângerile lui familia noastră a avut și de câștigat. Am învățat să fim uniți, să înțelegem că viața nu-i ca o floare. Totul trebuie înțeles pentru a putea face față mai bine următoarelor lovituri. L-am văzut și plângând…”
Contextul era cu atât mai apăsător cu cât, după un succes clar al României, 4-0 cu Austria, a urmat o decizie surprinzătoare: îndepărtarea lui Mircea Lucescu de la echipa națională. În acele momente, povestește Răzvan, l-a văzut pe tatăl său cu lacrimi în ochi, încercând totuși să-și ocrotească familia. Episodul, consumat într-un interval scurt, a arătat cât de mult cântărește responsabilitatea antrenorului, dincolo de lumina reflectoarelor.
Telefonul lui Hagi și recunoașterea unei greșeli
La scurt timp de la acea decizie, a venit un gest de omenie din partea celui mai cunoscut elev al lui Lucescu. Un apel care avea să mai aline din rană și să confirme, indirect, respectul uriaș de care se bucura „Il Luce” în vestiarul Generației de Aur.
„Da, de două ori, totul într-un timp extrem de scurt. Eram acasă și avea lacrimi. Nu de fericire, deși România câștigase cu 4-0 în fața Austriei. Erau de durere, culmea, fusese dat afar! Apoi, s-a calmat. Cred că după o zi, Hagi l-a făcut pe tata să plângă, când i-a telefonat să-i spună că este o greșeală demiterea de la Națională, din ’86.”
Pentru Răzvan, acele două convulsii emoționale – lacrimile tatălui după anunțul demiterii și apoi lacrimile stârnite de telefonul lui Gheorghe Hagi – au rămas dovada felului în care performanța sportivă se împletește cu viața personală. A fost o lecție de solidaritate în familie și de loialitate între oameni de vestiar, lecție care a trecut dincolo de rezultate și statistici.
Chiar și atunci când a lucrat în străinătate, „Il Luce” s-a raportat constant la România. Indiferent dacă a antrenat la Donețk, Milano ori în alte destinații puternice ale fotbalului, identitatea sa a rămas aceeași: un profesionist format acasă, cu rădăcini adânci și cu un simț al datoriei pe măsura ambițiilor sale.
Înmormântarea este programată pentru vineri, la Cimitirul Bellu.
Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:
CONTENT END 1
