„Da”, a răspuns Eliana cu glas limpede și hotărât. Nu și-a coborât privirea nici o clipă.
„Mama ta m-a asigurat în scrisoarea ei că ești o mireasă desăvârșită: vorbești trei limbi, cânți la pian și stăpânești toate regulile de etichetă.”
Eliana a zâmbit ușor, neașteptat de cald în solemnitatea aceea tăioasă.
„Mama mea, Majestate, fie se înșală, fie te-a indus în eroare. N-am mai atins clapele pianului de când aveam zece ani. De obicei citesc poezii cu voce tare când sunt singură și o fac, spun unii, cu prea multă pasiune. Și… nu știu deloc să mă prefac.”
Șeicul s-a încruntat, ca și cum adevărul i-ar fi intrat în cameră fără să bată la ușă.
„Atunci de ce ești aici?”
Eliana și-a ridicat bărbia. În ochii ei a clipit o lumină pe care șeicul nu o mai văzuse de mult – o flacără a demnității, liniștită și sigură.
„Poate că nu am niciun rost aici”, a rostit încet. „Sau poate am fost trimisă ca să-ți aduc aminte cum e să te uiți la un bărbat, nu la o alianță.”
O tăcere deplină s-a așternut, plină de pași nerostiți. Apoi șeicul s-a ridicat, înalt și greu, ca un munte care prinde viață. A pășit spre ea fără grabă, iar fiecare pas bătea încet, ca o inimă, în golul vast al sălii.
„Ești prima femeie care îndrăznește să-mi vorbească așa”, a spus el, cu o undă de surprindere.
„Poate pentru că sunt prima care nu are nimic de pierdut”, a răspuns Eliana, fără să clipească.
În seara aceea, când soarele s-a înclinat după dune, Eliana a rămas singură în grădina palatului. Fântânile șopteau răcoare, trandafirii răspândeau un parfum cu iz de tămâie, iar stelele apăreau una câte una, ca niște făgăduințe palide pe cerul cald. Pentru întâia oară, tăcerea n-a mai apăsat-o; dimpotrivă, părea că ascultă.
Zilele ce au urmat au fost stranii. Nimeni nu i-a spus dacă fusese acceptată sau nu. Era invitată la cinele regale, dar mereu o așezau la capătul mesei, departe de tron. Îl surprindea doar din profil – rece, indiferent – însă, din când în când, privirea lui o căuta și se oprea în a ei, ca o scânteie care refuza să se stingă.
Într-o noapte, o furtună de nisip a năvălit peste palat. Vântul urla ca un animal sălbatic, iar servitoarele s-au risipit speriate, ascunzându-se prin cotloane. Eliana a pășit pe terasă fără să-și explice de ce, atrasă de întunericul care înghițea totul. Deodată, o mână i-a strâns brațul și a tras-o înăuntru. Era el.
„Ești nebun?”, a strigat ea, cu vocea zbătându-se.
„Poate. Dar nu mă mai puteam ascunde de viață”, a spus el, iar ea l-a privit drept în ochi, ca și cum ar fi înțeles.
Pentru prima dată, șeicul a zâmbit. Nu cu răceală, nu cu ironie, ci obosit și omenește, ca un om care uitase de multă vreme cum e să respiri ușor.
În zilele următoare a început s-o invite la bibliotecă. Au vorbit despre poezie, despre lumea de dincolo de ziduri, despre oameni. Eliana i-a povestit despre ploaia care miroase a pământ reavăn până la putred, despre satele românești în care bătrânii stau în uși și zâmbesc oricărui trecător. El a ascultat-o și, fără să-și dea seama, respirația i s-a schimbat – mai adâncă, mai caldă, mai vie.
Într-o seară, Eliana l-a privit lung și l-a întrebat:
„De ce te temi cel mai mult?”
El a tăcut minute în șir, căutând un răspuns care nu voia să se arate. Apoi a rostit cu greutate:
„Să iubești din nou.”
Eliana și-a întins mâna și a așezat-o în palma lui.
„Atunci e timpul să-ți înfrunți frica.”
Timpul a trecut, iar zvonurile au început să curgă prin curte ca apa pe treptele fântânilor: șeicul, omul de piatră, se schimba. Nu mai era închis și distant. Palatul a prins viață – ferestrele se deschideau mai des, pașii erau mai ușori, curtenii zâmbeau, iar ecoul rigid al coridoarelor părea să se fi îmblânzit.
Într-o dimineață, înaintea întregii curți, el a îngenuncheat în fața Elianei. Purta alb, iar ochii îi luceau ca o apă limpede după vijelie.
„Tu ești destinul meu”, i-a șoptit.
Atunci toți au înțeles pe loc: femeia pe care o ridiculizaseră ajunsese regina inimii celui mai puternic om din deșert.
Iar Eliana, fata fără pretenții, a dovedit că adevărul spus cu demnitate poate cuceri chiar și un suflet împietrit de putere.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:
CONTENT END 1
