Primăvara s-a așezat încet peste satul acela uitat de lume, ca o mângâiere târzie.
Zăpezile s-au topit de pe dealuri, iar ulițele au prins miros de pământ ud și lemn ars. Valentina a început să iasă mai des din casă. La început, doar câteva minute, cât să-și încălzească palmele la soare. Apoi, pe nesimțite, ore întregi.
Se așeza pe banca din fața casei și privea oamenii trecând cu căruțele sau cu sacoșele doldora din piață. Nimeni nu o iscodea. La țară, durerea se citește din ochi și e înțeleasă fără prea multe vorbe.
Paramedicul venea aproape zilnic.
Îl chema Andrei.
Avea puțin peste treizeci de ani. Deși locuia într-un oraș din apropiere, alesese drumul satelor, acolo unde mulți bătrâni rămăseseră singuri și cineva trebuia să bată la poartă și pentru ei.
La început, dintre ei nu se înălțau decât propoziții scurte, prudent așezate între tăceri.
— Ai mâncat?
— Da.
— Te doare ceva?
— Nu prea.
Însă, încet-încet, felul în care tăceau a început să se schimbe.
Într-o zi, Andrei a găsit-o măturând curtea. Firele de praf se ridicau în lumina după-amiezii, iar ea ținea coada măturii cu o hotărâre blândă.
— Nu trebuia să faci asta singură, i-a spus el, apropiindu-se.
Valentina a zâmbit pentru întâia oară după multe luni.
— Dacă pot să țin o mătură în mână, înseamnă că încă trăiesc.
El a râs, ușor, și pentru prima dată după prea multă vreme, a râs și ea cu adevărat, ca și cum aerul cald îi curăța pieptul de umbrele vechi.
Vara a năvălit cu arșițe. Valentina se mai împlinise un pic, obrajii îi prinseseră iar culoare, iar părul, care începuse cândva să cadă, îi creștea din nou, moale. Boala nu dispăruse cu totul, dar medicamentele și voința ei lucrau împreună, făcând minuni mici și sigure.
Într-o seară, Andrei a apărut mai târziu decât de obicei. În mână ținea o sacoșă.
— Ce-i asta? a întrebat ea, cu o curiozitate care semăna a bucurie.
— Cireșe. Și plăcintă cu brânză, de la mama, a răspuns el, parcă rușinat și mândru în același timp.
Valentina l-a privit mult, fără să zică nimic.
De ani întregi, nimeni nu-i mai adusese ceva cu dragoste.
Au stat pe prispă până târziu, cu sacoșa alături, vorbind despre lucruri simple, din care îți crește un fel de curaj: copilării cu genunchi juliți, ierni aspre, oameni care pleacă și nu se mai întorc.
La un moment dat, Andrei a întrebat încet, ca și cum ar fi pus palma pe o rană veche:
— Te mai iubește?
Valentina a tăcut câteva secunde, adunându-și respirația.
— Nu cred că m-a iubit vreodată cu adevărat, a spus, fără reproș, doar ca pe un adevăr care s-a lăsat, în sfârșit, la fundul unui pahar limpede.
El n-a spus nimic, dar privirea i s-a umbrit.
Timpul a mai trecut, ca o frunză care se rotește în vânt și se așază unde trebuie.
Într-o dimineață de toamnă, o mașină neagră a intrat pe uliță, lăsând în urmă un zvâcnet scurt de motor și praful ridicat ca o perdea.
Valentina era în curte și întindea rufe la sârmă. Când l-a văzut coborând, sângele i s-a strâns, rece.
Artem.
Schimbat. Mai slab. Mai îmbătrânit, cu ochii obosiți, ca după o noapte prea lungă care nu se mai sfârșește.
S-a apropiat încet de poartă, ca și cum ar fi cerut iertare cu fiecare pas.
— Valentina…
Femeia a rămas pe loc.
— Am venit să te iau acasă.
Ea l-a privit mult, fără să clipească.
— Acasă?
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:
CONTENT END 1
