Ancuța, nu te supăra pe mine, spuse eu, cu glas stins, nu vom trăi împreună.
Poate că ar merita să încercăm, Ștefan? răspunse ea, aproape fără să clipească, iar obrajii i se împămâieau de o roșeață timidă.
Am spus totul, Ana, îmi răspundeam eu, cu inima strânsă.
Ileana Podgoria născuse pe lume în clasa întâi, pe când eu abia începusem școala. Îmi amintesc cu claritate de mamăsa, Lavinia, o femeie de o frumusețe recunoscută în tot satul, cu burtă mare, și de tatăl mândru, Iurie. Încă de mici, Lavinia trăgea din poartă căruciorul în care îmi era dor să arunc o privire părea atunci un miracol.
Pe măsură ce eu creşteam, Ileana se măria de mult. Iată că ieșea din poarta casei părinţilor, în rochiţă colorată și cu un panglică mare pe capul blond, jucânduse cu fetele în curtea din faţa casei și ridicând un căsuţa de lângă alee. Eu o urmăream tot din fereastra casei noastre, care stătea pe partea opusă a străzii, chiar în faţa casei Podgoria.
Ștefane, dă-i drumul lui Ileana, te rog! ceru o zi Lavinia. Nu am refuzat, şi astfel am ajuns să o ocrotească pe fetiţa de clasa întâi aproape un an întreg.
La început mergeam la şcoală în tăcere; Ileana nu mai rezista să tacă și începea să-mi povestească tot cea auzit la ore. Lecţiile ei se terminau mai repede, iar ea aştepta cu răbdare să plece şi eu. Uneori, când mergem acasă cu colegii, Ileana mergea alături de noi. Mă obișnuiam să o aştept la poartă dimineaţa; când ieșea, îi luam mâna şi, pas cu pas, ne îndreptam spre şcoală.
În septembrie, anul următor, Ileana îmi ceru în şoaptă să o lase să meargă cu prietenele. De atunci fetele mergeau în faţă, iar eu rămâneam la o distanţă, cu ochii pe ele, gata să intervin dacă era nevoie. Şi întrun moment, aşa sa întâmplat. Pe drum a apărut o gâscă, şuierând, cu gâtul ridicat şi aripile bătând. Fetele se speriau să treacă. Eu am sărit între ele şi pasărea neagră, şi cu un strigăt de fiori am despărţit drumul.
Anul următor am plecat să învăţ la satul vecin, Făgăraş, unde exista o gimnaziu cu un deceniu de studii. Întorcam acasă doar în weekenduri şi sărbători. Ileana părea că ma uitat; trecea pe lângă mine cu capul plecat, fără să mă salute.
Mai târziu am intrat la școala de navigatori şi vizitele acasă au devenit rare.
Mamă, cine e asta, Ileana? am strigat eu dintro seară, când din poarta Podgoria a ieșit o tânără înaltă, cu o prezență aristocratică.
Ileana noastră! a răspuns mama, aruncând o privire spre fereastră şi zâmbind.
Cum a ajunsa aici? mam întrebat, nedumerit.
A venit timpul… a oftat ea cu blândeţe, şi eu mă bucur de fiecare clipă, căci cei mai buni urmaşi ii dădeam noi.
Încă am mai surprins-o pe Ileana în grabă, când drapeliile de dantelă la fereastră o ascundeau. Era cu găleţi pe un cărucior, mergând spre pompa de apă, iar vântul deschidea larg draperia, lăsândune să vedem frumoasa siluetă. Întro dimineaţă, îmbrăcată în costum de pantaloni, a plecat la examene. Misa reapărut dorinţa să o însoţesc.
Ultimul fir de speranţă sa rupt când, ajutândul pe tată să repare gardul, am auzit o voce ce spunea: Cu o voce aşa, vei merge până la capătul lumii!
Întro zi, când ieșeam cu găleţi de la poartă, am întâlnit-o lângă pompa de apă.
Bună ziua! a spus Ileana prima, lovindumi inima din nou.
Bună, Ile, am răspuns, cu vocea tremurând.
Găleţile sau umplut încet, iar eu nu şedeam să găsesc un subiect despre care să vorbim. Am plecat cu o durere ascunsă în suflet, convins că, în sfârșit, eram îndrăgostit.
A urmat jurământul şi repartizarea, şi am fost trimis în zona de nord, la staţia de cercetare din Munţii Ceahlău.
***
Când mam întors acasă, speram să-i mărturisesc lui Ileana că simt că am ajuns la vârsta potrivită pentru a ne uni destinele. În prima zi am căzut obosit pe drum, apoi au început zilele de muncă grea. Tatăl, ca de obicei, a pus la cale un plan pentru a valorifica forţa de muncă suplimentară. În dimineaţa celei dea doua zile am plecat în pădure să tăiem lemne, apoi trebuia să le despăim şi să le depozitam în șopron. În grabă, pentru a termina proiectul în scurtul concediu al meu, tatăl a pregătit înlocuirea cornişului inferior al băii, lucru ce a implicat refacerea pragului de la uşă şi apoi schimbarea podelei. La final, a decis să schimbe şi podeaua grajdului. Două săptămâni au zburat.
Căutaam din când în când prin poarta vecinilor, de obicei încuiată. Uneori ieşea Lavinia, alteori Iurie, dar Ileana nu mai apărea.
Mamă, de ce nul mai văd pe Ileana? am întrebat întro zi.
A început să studieze. Acum locuieşte în oraş, mia răspuns mama.
Aşa că am plecat din nou spre Ceahlău. Un an mai târziu, am zărit-o pe Ileana doar o singură dată, lucru care ma supărat. Am rămas din nou un observator nevăzut din spatele draperiilor de dantelă. Alături de ea mergea un tânăr înalt, sărac, din sat. Vorbea ceva, râzând de propriile glume, iar Ileana îi arăta un zâmbet superior, privind spre mine cu o milă ce mă rănea.
Am aflat apoi că Ileana sa căsătorit cu acel tânăr şi că trăiesc acum în centrul de recuperare al satului. Vizitele la părinţi îmi aduceau uneori ecoul vocii ei, dar și durerea.
Ștefane, nu mai suferi, nu ești copil, spunea mama, fiind convinsă că îmi înţelegea suferinţa.
Astăzi, privind înapoi, îmi dau seama că acele ani au fost ca o filă de ziar în care timpul a curgat cu clăbucurile sale de noroi şi lumină. Am învăţat că dragostea poate să rămână un ecou în aerul sărac de la pompa de apă, iar viaţa îşi croieşte cărţi pe care noi le citim cu ochii închişi.
Misam amintit, cu un dor curat, de Ileana, de Lavinia, de Iurie, de cărarea prin pădure, de gâsca ce nea înfricoșat, și de toate acele momente în care am fost doar un băiat din satul de la poalele munţilor, cu inima plină de speranţe şi cu un drum lung în faţă.
YARPP List
Postari similare:
- Bolojan refuză să plece. PSD i-a retras sprijinul politic
- Tata ne-a părăsit pe mine și pe mama lăsând în urmă 10 copii pentru o femeie mai tânără de la biserică.
CONTENT END 2
