În cele din urmă, doamna Popescu a simțit că îi fierbe sângele în vene.
— Ajunge! a izbucnit ea.
S-a uitat prin bucătărie și a zărit coada de mătură sprijinită de frigider. A apucat-o hotărâtă.
— Dacă nu se scoală la vorbă bună, o scot eu din pat!
A început să urce scările încet, ținându-se de balustradă. Genunchii îi trosneau la fiecare treaptă, dar nervii o împingeau înainte.
Pe hol era liniște deplină.
Ușa camerei mirilor era închisă.
A bătut scurt, cu degetele.
— Ana! Deschide!
A apăsat clanța.
Ușa s-a deschis ușor.
Camera era întunecată, cu draperiile trase. Mirosul de flori de la buchetul de mireasă încă plutea în aer.
Doamna Popescu a pășit înăuntru, cu mătura ridicată, pregătită să certe.
— Asta e culmea! Să dormi până la prânz în prima zi în casa mea!
Dar când s-a apropiat de pat, cuvintele i-au murit pe buze.
Ana nu dormea liniștită.
Era palidă.
Prea palidă.
Părul îi era lipit de frunte, iar respirația îi era grea și neregulată.
Soacra a rămas nemișcată.
Mătura i-a alunecat din mână și a căzut pe podea.
— Ana? a șoptit ea.
Nora nu a răspuns.
Doamna Popescu s-a apropiat repede și i-a pus mâna pe frunte.
Era fierbinte.
— Doamne ferește…
Inima i-a început să bată mai repede.
— Ana! Mă auzi?
Fata a deschis ochii pentru o clipă, abia vizibil.
— Îmi pare rău… a murmurat ea slab. Am vrut să cobor… dar nu m-am simțit bine…
Soacra a simțit cum i se strânge pieptul.
Toată furia ei s-a risipit într-o clipă.
— De când te simți așa?
— De azi-noapte… după ce s-a terminat nunta… mi-a fost rău… dar nu am vrut să spun nimic…
Doamna Popescu s-a așezat pe marginea patului.
În mintea ei au început să se adune amintiri.
Cum Ana o ajutase toată săptămâna înainte de nuntă.
Cum alergase prin oraș după prăjituri, flori și rochia de mireasă.
Cum abia mâncase ceva în ultimele zile, ocupată să fie totul perfect.
Ea o strigase, o judecase, o făcuse leneșă.
— Of, fată dragă… a șoptit femeia.
A tras repede pătura mai bine peste ea.
— Stai liniștită. Nu te mai ridica nicăieri.
S-a ridicat în grabă.
— Îl sun pe Andrei!
Fiul ei a răspuns somnoros la telefon.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Vino sus imediat. Ana are febră mare!
Câteva minute mai târziu, Andrei a intrat speriat în cameră.
Când și-a văzut soția palidă, a albit la față.
A luat-o de mână.
— De ce nu mi-ai spus că te simți rău?
Fata a zâmbit slab.
— Era nunta noastră… nu voiam să stric totul…
Doamna Popescu a simțit cum i se umezesc ochii.
În clipa aceea a înțeles ceva ce nu mai văzuse până atunci.
Fata aceasta nu era doar „nora”.
Era o copilă care intrase într-o casă nouă, într-o familie nouă.
Și încerca din răsputeri să fie pe plac tuturor.
— Andrei, mergem la medic, a spus hotărât soacra.
După două ore, doctorul din oraș i-a liniștit.
Nu era ceva grav.
Doar epuizare, lipsă de somn și deshidratare.
— Fata asta a tras prea mult de ea, a spus medicul. Are nevoie de odihnă.
Când s-au întors acasă, doamna Popescu a intrat direct în bucătărie.
De data aceasta nu mai mormăia.
A pus o oală pe foc.
A făcut o supă caldă de pui, ca pentru copil bolnav.
Apoi a urcat încet scările și a intrat în cameră.
Ana s-a ridicat puțin în pat.
— Doamnă Popescu… îmi pare rău că nu am coborât…
Femeia a ridicat mâna.
— Gata cu „doamnă”.
A pus tava pe noptieră.
— De azi înainte îmi spui „mamă”.
Ana a rămas fără cuvinte.
Soacra i-a zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
— Și acum mănâncă supa asta. Am făcut-o ca la mama acasă.
În acea zi, în casa familiei Popescu, nu s-a schimbat doar atmosfera.
S-a schimbat o inimă.
Iar din acel moment, nora și soacra nu au mai fost două femei care trăiau sub același acoperiș.
Au devenit, cu adevărat, familie.
