Telefonul sună exact la amiază, sfășind tăcerea grea și tensionată a așteptării.
Maria Ionescu ridică repede receptorul, netezind instinctiv o presupusă ridă de pe fața de masă de sărbătoare.
Andrei? Băiete?
Mamă, salut. Îți urez la mulți ani.
Vocea lui Andrei răsună obosită, ca și cum ar vorbi dintr-un subsol.
Mamă, nu te supăra. Nu pot. Deloc.
Maria rămâne fără suflare. Ochii i se opresc pe bolul de salată cu creveți, la care lucra încă de dimineață.
Cum nu poți? Andrei, am șaizeci şi şapte ani. Aniversare.
Înțeleg, dar e forță majoră. Termenul proiectului se apropie, știi ce facem. Partenerii sunt încăpățânaţi, totul se sprijină pe mine.
Dar mi-ai promis
Mamă, e treabă. Nu e o capriciu. Nu pot să renunț la tot și să dezamăgesc echipa. Nu pot să scap de asta.
Pe fir rămâne doar murmurul liniei.
Voi trece să te văd săptămâna asta, să stăm de vorbă, numai noi doi. Bine? Te sărut.
Un scurt ton.
Maria așază încet receptorul. Şaizeci şi şapte. Forță majoră.
Seara se scurge în ceaţă. Vecina Luminita intră cu o tabletă de ciocolată amară Băileşti. Încercăm o porție de pălincă pentru stare. Maria încearcă să zâmbească, dă din cap, vorbeşte despre serialul pe care îl urmăreşte, dar sărbătoarea se restrânge la peretele bucătăriei și se stinge, fără să înceapă.
În noaptea târzie, îmbrăcată în halatul vechi, ia tableta. Stăpâneşte cu degetul ecranul și deschide Facebook. Clopoţeşte postări cu case de vacanţă, pisici, rețete.
Şi brusc un flash strălucitor, dureros.
Pagina Ilenei, nevasta lui Andrei. Un nou post, publicat acum douăzeci de minute.
Restaurant. Mihai Eminescu sau ceva de genul. Vârfuri aurite, chelneri în mănuşi albe, muzică live, pahare de cristal.
Ilena, mama ei, strălucind în perle, cu un buchet uriaş de trandafiri roşii.
Şi Andrei.
Fiul ei. În cămaşă albă, curată, îl îmbrăţiă pe soacă.
Zâmbeşte.
Acelaşi Andrei, acelaşi forţă majoră şi parteneri sălbatici.
Maria măreşte poza. Pe ecran apar chipuri fericite, încălzite.
Sub poză scrie: Sărbătorim ziua de naştere a mamei noastre dragi! 65! Am mutat la weekend, să fie comod pentru toţi!.
Comod.
Îşi aminteşte clar când, săptămâna trecută, marţi, a sărbătorit o logodnă. Mutaseră. Pentru aniversarea ei.
Pentru şaizeci şi şapte de ani.
Continuă să deruleze.
Acolo, Andrei ridică paharul şi rosteşte un toast.
Lângă Ilena râd, îşi aruncă capetele înapoi. Pe masă stridii, vin, aperitive fastuoase.
Muncă.
Se uită la faţa liniştită a fiului. Problema nu e în restaurant, nici în buchetul care nu ar încăpea în vază. Problema e în minciună.
În minciuna rece, calmă, cotidiană.
Maria închide tableta.
Camera, încărcată cu mirosul preparatelor nerăcite, pare goală.
Şaizeci şi şapte ani devin doar o dată incomodă.
O zi pe care o poţi amâna pentru sărbătoarea altuia.
Dimineaţa de luni aduce mirosul acru al mesei stricte.
Ciorba de burtă, gătită aproape o zi, s-a îngălbenit. Salata cu creveţi s-a așezat, un râu de maioneză. Friptura de porc a căpătat un film de mucus.
Maria scoate un coş de gunoi mare.
Cu răbdare, farfurie cu farfurie, aruncă în el tot ce a pregătit pentru jubilaţia ei.
Munca ei. Aşteptarea ei.
Iată rulourile cu vinete pe care Andrei le iubea. Iată bucăţi din Napoleonul de casă. Fiecare mişcare a lingurii răsună ca un ecou dureros în piept.
Nu era chiar jignitor. Era ştergere.
Au şters-o pe ea politicos, sub pretextul forţei majore.
Spală vasele, scoate pachetul greu, trădător, şi aşteaptă.
El promitea să vină săptămâna asta.
Telefonul rămâne nepătruns până miercuri.
Mamă, salut! Ce faci? Scuze, m-am încurcat total.
Sunt bine, Andriule.
Ascultă, aduc un cadou. Vin în cincisprezece minute, apoi Ilena ne va lua biletele.
Bilete?
La teatru, la noul Teatrul Clasic. Ilena le-a luat.
Ajunge la o oră. Îi întinde cu grabă o cutie grea.
Aici. La aniversare încă o dată.
Pe cutie un umidificator cu ionizare.
Mulţumesc, spuse ea încet, punând cadoul pe podea.
Ilena a ales, e foarte fain. Pentru sănătate.
Andrei intră în bucătărie, umple paharul direct de la robinet.
Mamă, nu ai nimic de mâncat?
Am aruncat tot. Luni.
Andrei încruntă.
Cum așa. Puteai să suni, aș fi luat
Maria îl priveşte în tăcere.
Întotdeauna caută scuze, se gândeşte că poate Ilena la împins. Poate nu a vrut. Poate na ştiut.
Dar el stă acolo şi continuă să mintă.
Andriule.
Da?
Am văzut poza.
El se încarcă, cu paharul în mână. Se întoarce încet.
Ce poze?
De la restaurant. Sâmbătă. Pe pagina Ilenei.
Chipul îi tremură, apoi se încarcă dur, iritat.
Ah, înţeleg. Dar începe
Tu ziceai treabă.
Mamă, Doamne, ce contează?
Conţinutul e că miai minţit.
Andrei loveşte paharul pe masă cu atâta forţă încât apa stropeste.
Nu am minţit! Aveam treabă! Am lucrat până vineri, nu am dormit toată noaptea!
Şi sâmbătă?
Sâmbătă Ilena a organizat o sărbătoare pentru mamă! Ştii Ilena îi trebuie totul cum trebuie! Ce să fac eu?
Vocea îi creşte, devine aspră.
Că nu mam despicat? Nici nu am vrut să plec! Sunt obosit!
Maria îl priveşte în tăcere.
Acel bărbat, fiul ei de patruzeci de ani, strigă doar pentru că a fost prins minţind.
Ai putut să spui adevărul, Andriule. Spune: Mami, nu vin, sărbătorim la Lavinia Andreea.
Şi ce ar schimba asta? izbucneşte el. Să numi torni sufletul săptămâna asta?
Să numi torni sufletul. Asta e toată cauza.
Mamă, asta e familia. Familia mea. Trebuia să fiu acolo. Vrei să am probleme cu Ilena?
El o priveşte cu o furie ascunsă.
Se apără. Şi în acea apărare o face vinovată.
Sună clopoţelul la uşă.
Hai, Ilena a venit. Gata, mami, nu mai pot.
Ia haina.
Descurcăte cu aparatului, e în manual. Util.
Sare afară, lăsând-o singură în bucătărie.
Maria priveşte urmele ude ale paharului pe masă.
Nodul se strânge.
Încercarea ei de a vorbi calm, ca adulţi, eşuează.
El nu a minţit doar a ales minciuna ca cea mai convenabilă cale de comunicare cu ea.
Şi aniversarea ei a devenit doar o neplăcere.
Săptămâna trece întro stare de amorţeală bumbată.
Maria deblochează în cele din urmă cadoul. Utilitate.
Luptă cu instrucţiunile, umple rezervorul, îl conectează la priză.
Aparatul începe să zumzească. Se aprinde o lumină albastră, iar în cameră se aude un zgomot uniform, surd.
Şi mirosul mai exact, absenţa lui.
Aerul, mereu cu miros de cărţi vechi, plante uscate şi picături de Cărbune Roşu pe care le stropise uşor pe lampa, devine steril.
Fără culoare. Mort.
Parcă cineva ar fi venit şi ar fi spălat casa cu clor, ştergând fiecare urmă a vieţii ei.
Încercă să se obișnuiască. Ilena a ales.
Aparatul bâzâie, luminează, ionizează. Maria simte că în acest aer curat îi devine tot mai greu să respire.
Deschide fereastra, dar sterilitatea nu dispare se amestecă cu un curent rece, făcândul şi mai rece, mai lipsit de suflet.
În duminică decide să şteargă praful de pe comodă.
Mâinile îi trec automat pe rafturi până găsesc o ramă.
O fotografie. Are cincizeci de ani. Andrei, atunci student, o îmbrăţişează cu zâmbet larg, păr dezordonat, ochi sinceri.
Pe verso, cu cerneală decolorată: Pentru cea mai bună şi iubită mamă din lume! Fiul tău.
Maria se aşează pe canapea.
Priveşte chipul zâmbitor din fotografie.
Şi ascultă zumzetul monoton, fără suflet al purificatorului.
Acesta era fiul ei adevărat. Cel care trimitea felicitări şi oferea mimos cu burse.
Şi utilitatea adusă de bărbatul obosit, ca să nu o critice.
Un dar cumpărat nu pentru ea, ci de la ea ca să o compenseze.
Idealurile pe care lea păzit, credinţa că el e bun, doar că lau forţat, se destramă.
Vede totul fără emoţii rece, clar, ca sub un bisturiu.
Ia telefonul.
Formează un număr.
Andrei, salut.
Mamă? Ce sa întâmplat? în voce-i răsuna îngrijorarea obișnuită.
Da. Vino, te rog.
Am planuri, mamă. Ilena
Vino. Ia şi ia cadoul Ilenei.
Pauză.
Ce înseamnă ia?
Exact asta. Numi trebuie. Vino.
Pune receptorul jos.
El apare peste patruzeci de minute furios, roşu, de la uşă.
Ce e în desfăşurare? Ce înseamnă cadoul Ilenei?
Maria stă în mijlocul camerei. Liniştită.
Numi trebuie, Andriule. Ia-l.
Arată spre aparatul care zumzăie în colţ.
Glumeşti? E scump! Pentru sănătatea ta!
Sănătatea mea, Andriule e când fiul meu nu îmi minte în ziua şaizeci şi şapte.
El tremură ca şi cum ar fi luat o palmă.
Din nou tu! Am explicat!
Nu. Nu ai explicat. Ai strigat şi ai plecat.
Doamne, de ce te agăţi de ziua mea? Neam aşezat la Lavinia Andreea şi ce? E infracţiune?
Infracţiune e să minţi, Andriule.
Am minţit să nu te supăr!
Ai minţit săţi fie convenabil, răspunde ea calm. Ca să nu recunoşti că mama Ilenei e mai importantă decât a ta.
Acel cuvânt loveşte direct.
El deschide gura, iar telefonul sună.
Îl prinde. Pe ecran Mia.
Andrei aruncă o privire la mamă, apoi la telefon şi răspunde.
Da, Mia.
Sunt la mamă. Din nou scena cu cadoul.
Nu ştiu ce îi trebuie! Bine, plec!
Pune receptorul.
Se uită la mamă.
Pentru prima dată, ruşinea îi străbate ochii.
Stă între două lumi mama calmă, care a spus adevărul, şi soţia care aşteaptă biletele de teatru.
Mamă, eu ezită. Nu e aşa
Pleacă, Andriule spune ea. Ilena aşteaptă.
Ea se duce la fereastră, semnalând că discuţia sa terminat.
El stă o clipă, apoi ştie căci îşi ia haina şi pleacă.
Ea rămâne singură.
Se apropie de purificator şi trage priza.
Zumzetul se stinge.
Mirosurile familiare revin în casă.
Două zile trec.
Cutia cu utilitatea stă lângă uşă, ca un reproş mut.
Andrei nu sună. Nu vine să o ia. Aşteaptă ca mama să se răcească şi să accepte.
Maria înţelege nu va veni.
Ia telefonul şi sună la curier.
Oferă adresa clădirea birourilor A, unde Andrei lucrează ca şef de departament.
Plăteşte curierul, iar doi tineri ridică cutia lucioasă şi o poartă afară.
Uşile se închid, liniştea se așterne în interior.
Actul este încheiat. Fără cuvinte, dar cu demnitate.
Ea nu întoarce cadoul îi întoarce lor lumea sterilă, minciuna lor, încercarea de a cumpăra iertare.
Seara telefonul sună din nou.
Maria recunoaşte instant vocea. Este Ilena.
Maria Ionescu? vocea nevestei tremură de furie reţinută.
Da, Ilena.
Ce înseamnă? Aţi returnat cadoul? Curierul la dus direct la biroul lui Andrei! Toţi secretarii lau văzut!
Nu mia potrivit.
Nu mia potrivit? Am plătit douăzeci de mii de lei pentru el! A fost cadoul nostru!
Cadoul, Ilena, înMaria, cu vocea tremurând, i-a răspuns că adevărata valoare nu se găsește în obiecte, ci în sinceritatea pe care o poate oferi fiul ei.
CONTENT END 2
