Mă numesc Andreea și, până acum un an, credeam că cele mai mari probleme ale mele sunt facturile și faptul că trebuia să cresc singură un copil.
Apoi medicul a rostit o propoziție care mi-a împărțit viața în două.
— Îmi pare rău… Fiica dumneavoastră are cancer în stadiul IV.
Victoria avea doar șase ani.
După luni întregi de analize, perfuzii și chimioterapie, medicii au fost sinceri cu mine.
— Tratamentul îi poate oferi timp, dar nu o poate vindeca.
Am ieșit din cabinet fără să mai simt pământul sub picioare.
În fiecare seară mă prefăceam că sunt puternică. Îi spuneam Victoriei că totul va fi bine, iar apoi plângeam singură în baie, ca să nu mă audă.
Singurul om care mă ajuta era tata.
Nu era bogat. Avea o pensie modestă și o casă veche la țară.
Dar pentru Victoria era eroul lumii.
În fiecare săptămână venea la spital cu câte o carte nouă.
Îi citea povești ore întregi.
Preferata ei era „Mica Sirenă”.
— Bunicule, chiar există o mare atât de albastră? întreba ea.
— Mai frumoasă decât în carte, îi răspundea el zâmbind.
Într-o seară, după o ședință grea de tratament, Victoria l-a prins de mână.
— Bunicule… înainte să plec la Doamne-Doamne, aș vrea să văd și eu marea.
Am simțit că mi se oprește inima.
Tata a rămas tăcut câteva secunde.
Apoi s-a ridicat și a venit la mine.
— O duci la Mamaia.
— Cu ce bani?
— Cu ai mei.
— Casa se poate vinde. Mașina se poate cumpăra din nou. Dar timpul unui copil nu se mai întoarce niciodată.
Am izbucnit în lacrimi.
Două săptămâni mai târziu, medicul ne-a dat acordul să plecăm câteva zile.
Am găsit un hotel modest în Mamaia.
Când am coborât din mașină, Victoria a rămas nemișcată.
Privea marea.
Ochii îi sclipeau.
— Mamă… chiar e atât de mare?
A fugit spre apă cât au ținut-o puterile.
Valurile îi udau picioarele, iar ea râdea.
Nu o mai văzusem râzând așa de luni întregi.
În zilele următoare am construit castele de nisip.
Am cules scoici.
Am mâncat înghețată.
Am făcut zeci de fotografii.
Pentru câteva clipe am uitat că eram într-o luptă pe care nu o puteam câștiga.
În ultima seară urma să mergem la cină.
Victoria își îmbrăca rochița preferată.
Tocmai terminasem să mă schimb când s-a auzit o bătaie în ușă.
Am deschis.
În fața mea era managerul hotelului.
Ținea în mâini o cutie îmbrăcată într-o hârtie albastră.
— Doamnă Andreea?
— Am fost rugat să vă înmânez personal acest pachet.
— De la cine?
— Nu mi s-a spus decât că trebuia să ajungă exact astăzi.
Victoria s-a apropiat curioasă.
— E pentru mine?
Managerul a zâmbit.
— Pentru amândouă.
După ce a plecat, am desfăcut încet funda.
Înăuntru era un album foto nou.
Sub el se afla un plic.
L-am deschis cu mâinile tremurând.
Prima pagină conținea o scrisoare.
**”Dragă Andreea,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că am reușit să păstrez secretul.
Acum șase luni am aflat că inima mea nu mai rezistă mult. Medicii mi-au spus că nu voi mai apuca să o văd pe Victoria crescând.
Așa că am făcut tot ce am putut pentru ea.”**
**”Dragă Andreea,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că am reușit să păstrez secretul.
Acum șase luni am aflat că inima mea nu mai rezistă mult. Medicii mi-au spus că nu voi mai apuca să o văd pe Victoria crescând.
Așa că am făcut tot ce am putut pentru ea.”**
Am simțit cum mi se taie respirația.
Era scrisul tatălui meu.
Am continuat.
**”Nu ți-am spus nimic, pentru că știam că ai fi încercat să mă oprești.
Am vândut terenul din spatele casei și am pus deoparte bani pentru această vacanță.
Dar nu doar pentru ea.”**
**”Nu ți-am spus nimic, pentru că știam că ai fi încercat să mă oprești.
Am vândut terenul din spatele casei și am pus deoparte bani pentru această vacanță.
Dar nu doar pentru ea.”**
Sub scrisoare se afla un dosar.
L-am deschis.
Înăuntru era dovada achitării integrale a tratamentului Victoriei pentru următorii doi ani.
Nu-mi venea să cred.
Mai era încă un plic.
Conținea un contract.
Tata cumpărase, cu puțin timp înainte, un mic apartament într-un oraș apropiat de spital, ca să nu mai fim nevoite să facem sute de kilometri pentru fiecare internare.
La finalul scrisorii era încă un mesaj.
**”Managerul hotelului este fiul unui prieten de-al meu.
L-am rugat ca acest pachet să ajungă la voi doar după ce Victoria vede marea.
Nu voiam să plecați acolo cu grija banilor.
Voiam să aveți câteva zile în care să fiți doar mamă și fiică.”**
**”Managerul hotelului este fiul unui prieten de-al meu.
L-am rugat ca acest pachet să ajungă la voi doar după ce Victoria vede marea.
Nu voiam să plecați acolo cu grija banilor.
Voiam să aveți câteva zile în care să fiți doar mamă și fiică.”**
În clipa aceea telefonul meu a sunat.
Era vecina.
— Andreea… tatăl tău…
Am închis ochii.
Am știut înainte să termine propoziția.
Murise în somn, în acea dimineață.
Nu a mai apucat să afle că Victoria văzuse marea.
M-am prăbușit pe podea.
Victoria a venit lângă mine.
— Mamă… de ce plângi?
I-am arătat scrisoarea.
Nu putea înțelege tot.
Dar a înțeles un lucru.
— Bunicul știa că o să vin aici…
Am dat din cap.
Ea a strâns albumul la piept.
— Atunci o să-i arăt toate pozele când o să mă întâlnesc cu el… dar nu acum.
Am tresărit.
— De ce nu acum?
M-a privit și a zâmbit.
— Pentru că eu încă trebuie să mă fac mare.
Au trecut trei ani de atunci.
Medicii încă nu pot explica ce s-a întâmplat.
Tratamentul la care Victoria a avut acces datorită sacrificiului bunicului ei a dat rezultate peste toate așteptările.
Astăzi merge la școală.
Încă face controale periodice, dar boala este în remisie.
În fiecare vară mergem la Mamaia.
Ne oprim în același loc.
Punem un buchet de flori în mare.
Și îi spunem împreună:
— Mulțumim, bunicule. Tu ne-ai dăruit nu doar o vacanță… ci încă o viață.
