Mama mea a ajuns în comă după un accident de mașină, iar tata a jurat că totul s-a întâmplat fiindcă o altă mașină a derapat pe ploaie. Însă a doua zi dimineață, o asistentă m-a tras discret deoparte, mi-a arătat imaginile de pe camerele de supraveghere ale spitalului și atunci am înțeles că tata ascundea ceva mult mai grav.
Ploaia lovea în geamuri cu stropi grei și repezi. Adormisem de puțin timp, când telefonul a rupt noaptea în două. Ceasul digital roșu de pe noptieră arăta 23:47.
— Tată? Ce s-a întâmplat?, am răspuns cu vocea tremurândă.
— Chloe, trebuie să vii la spital chiar acum, a gâfâit el. E mama ta. Am fost într-un accident groaznic.
M-am ridicat din pat cu inima în gât.
— Mai este… în viață?
— Respiră, dar trebuie să te grăbești.
Telefonul a sfâșiat din nou liniștea după ce apelul s-a încheiat, lăsând în urmă un zumzet în urechi și o spaimă densă.
În camera de gardă, aerul mirosea a dezinfectant puternic și haine ude. L-am zărit pe tata făcând pași scurți, tot înainte și înapoi, lângă ghișeul de triaj. Costumul îi era ușor șifonat, însă, ciudat, pe el nu se vedea nicio zgârietură.
— Tată!, am strigat, apropiindu-mă.
— Chloe, a spus el, strângându-mă într-o îmbrățișare apăsată, de parcă ar fi vrut să mă protejeze de tot.
Unde este ea? Pot să o văd?
— Nu încă. Doctorii încă se ocupă de ea, a spus el, evitându-mi privirea.
— Ce s-a întâmplat, de fapt?, am întrebat cu nodul crescând în gât.
Nu avea nicio zgârietură pe el. M-am agățat de detaliul acela ca de o întrebare nerostită.
— Mergeam spre casă. Tocmai terminasem cina pentru a 27-a aniversare a noastră, a continuat el, punându-și o mână peste gură. A început să toarne din senin. Un sedan de pe banda opusă a pierdut controlul.
— V-au lovit?
A încuviințat scurt.
— Au derapat peste separatorul de sens. Am încercat să virez, dar s-a întâmplat prea repede. Impactul ne-a aruncat în afara drumului. Airbag-ul m-a salvat pe mine, dar mama ta…
— Poliția va afla adevărul, am spus cu dinții strânși. Trebuie să-l găsească pe cel care a făcut asta.
Tocmai terminasem cina de aniversare.
Un doctor în halat albastru a apărut dintr-odată lângă noi, cu o privire serioasă.
— Familia doamnei Elena?, a întrebat.
— Eu sunt soțul. Ea este fiica noastră, a răspuns tata prompt.
— Cum se simte? Vă rog, spuneți-mi că s-a trezit, am rostit aproape fără aer.
— Îmi pare foarte rău. Mama dumneavoastră a suferit o traumă craniană severă. Este în comă, a spus medicul cu voce joasă.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
— Se va mai trezi vreodată?, am șoptit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.
În hol, aceeași figură în halat albastru părea singurul punct fix în tot haosul.
— Este stabilă, dar leziunile cerebrale sunt imprevizibile, a spus doctorul. Deocamdată, o monitorizăm. O puteți vedea acum, dar numai pe rând.
— Poți merge tu prima, a spus tata, întorcându-se spre mine, cu vocea lui care nu trăda nicio durere fizică.
Poți merge tu prima.
Am dat din cap și l-am urmat pe doctor pe coridorul rece, alb, în care pașii se auzeau ascuțiți.
— Ne poate auzi?, l-am întrebat înainte să intrăm.
— Este perfect posibil, a răspuns el încet. Încurajăm familiile să vorbească. O voce cunoscută îi poate ancora.
Am pășit în salonul întunecat de la terapie intensivă, iar aparatele au început să bîzîie mai apăsat în mintea mea decât în realitate. Mama era acolo, prinsă în tuburi și fire, cu pielea palidă și pleoapele imobile. Mi s-a rupt ceva în mine când i-am luat mâna rece în palmă.
După aceea, tata a preluat totul. A vorbit cu doctorii, a răspuns polițistului, a rezolvat formulare și detalii, în timp ce eu nu puteam decât să rămân lângă patul mamei, ținându-i degetele fine și repetând, ca o rugăciune, să se întoarcă la mine.
Mai târziu, o asistentă a intrat să o verifice. I-am simțit privirea ezitantă, ca și cum ar fi vrut să spună ceva și nu găsea curajul. În timp ce ajusta perfuzia, ochii ei treceau pe lângă mine de câteva ori, neliniștiți.
Tatăl meu s-a ocupat de toate. Repetam asta în minte, încercând să-mi liniștesc îndoielile, dar fraza suna tot mai gol.
Am plecat acasă spre ora două dimineața și, la șase, eram din nou în fața spitalului. Abia dacă închisesem ochii, dar nu puteam sta departe.
L-am sunat pe tata din parcare.
— Alo? Tată, ai ajuns? Am adus cafea, i-am spus, strângând paharul cald ca pe o ancoră.
— Nu, scumpo. Rămân acasă dimineața asta să mă odihnesc, a pârâit vocea lui în receptor.
— Rămâi acasă? Tată, mama e încă în comă!
— Și eu am fost într-un accident traumatic, ții minte?, a izbucnit el. Trebuie să mă refac. Vin mai târziu.
Rămân acasă dimineața asta să mă odihnesc.
Am închis, mi-am vârât telefonul în buzunar și am pornit pe holul steril. Eram la câțiva pași de salonul mamei, când o mână m-a prins ușor de braț.
— Domnișoară, vă rog. Trebuie să veniți cu mine chiar acum, a șoptit o voce precipitată.
Trebuie să veniți cu mine chiar acum.
M-am întors. Era asistenta-șefă de ieri. Pe ecusonul ei scria Simona.
— E vorba de mama? S-a trezit?, am întrebat, simțind cum îmi bate inima până în tâmple.
— Mama dumneavoastră e stabilă fizic, dar nu asta e motivul pentru care v-am oprit, a spus Simona, aruncând o privire peste umăr, ca și cum cineva ar fi putut s-o audă.
— Atunci ce e? Mă speriați, i-am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea.
— Domnișoară, vă rog să mă ascultați cu atenție, a șoptit, apropiindu-se. Tatăl dumneavoastră vă minte.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Minte în legătură cu ce?, am întrebat, făcând un pas înainte, cu palmele umede.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:
CONTENT END 1
