— Cu câți bărbați ați fost? — repetă încet medicul, fără să-și desprindă privirea de pe ecran.
Întrebarea plutea în aer, rostită cu o calmă răbdare care făcea fiecare cuvânt să se așeze greu, cântărit. Vocea lui era joasă, aproape mecanică, iar ochii rămâneau lipiți de lumina rece a ecranului, ca și cum răspunsul s-ar fi putut scrie singur acolo, fără să fie nevoie să o privească. Nu ridică umerii, nu-și drese glasul, nu-și mișcă aproape deloc fața: doar reluă fraza, în același ritm, aceeași cădere.
Elena simți cum totul îi îngheață în interior, ca și cum cineva ar fi deschis pe dinăuntru o ușă spre frig. O tăcere densă i s-a așezat între coaste, și pentru o clipă, gândurile i s-au adunat într-un nod care nu voia să se desfacă. Întrebarea fusese atât de neașteptată și atât de nepotrivită, încât sensul ei părea să se topească într-o ceață albă înainte să apuce să-l prindă. Îi auzea sunetul, îi recunoștea forma, dar felul în care se lipea de situație refuza, pur și simplu, să aibă logică.
Cuvintele bărbatului, repetate încet, se izbeau de ea în ecouri scurte: „Cu câți… cu câți…” Și totuși, mintea i se împotmolea. În loc să găsească imediat un răspuns, se agăța de uimire, de ciudățenia acelei clipe în care un om îi vorbea fără să o privească, așteptând ceva de la ea, ceva care o făcea să se strângă în sine.
Era o stridență în felul în care fraza se potrivise în cameră: nu ca o cheie în broască, ci ca o bucată de fier care scârțâia într-un loc greșit. În acea fracțiune de timp, Elena a simțit cum i se goleşte pieptul, cum respirația îi devine mică, atentă, să nu răstoarne această liniște înghețată. Pentru o clipă, nici măcar nu înțelese sensul întrebării: literele íi alunecau prin fața ochilor minții fără să rămână, fără să capete conturul a ceva ce ar trebui, firesc, să explice, să lămurească.
Se agăța încă de acel „încet” al lui, de modul în care rostise ca pe o formulă un șir de cuvinte care o atingeau în plin și totuși nu păreau să-i aparțină ei. Inima îi bătea în surdină, în pași egali, dar recea liniște din jur făcea totul mai greu. Nepotrivirea întrebării îi apăsa umerii, iar uitarea aceea scurtă — felul în care sensul alunecase din fața ei — îi dădea un fel de amețeală fără mișcare.
În acel gol, uscăciunea îi ajunse până la buze. Le simți aspre, strânse, ca și cum ar fi trebuit să smulgă din ele un răspuns care nu avea încă formă. Când în sfârșit gura i s-a deschis, cuvintele au venit cu greu, împinse din adânc, într-o voce care îi suna puțin străină.
— Cum?.. — buzele îi erau uscate. — Ce legătură are asta?…
„Cum?” — întrebarea scurtă i-a țâșnit întâi, tăindu-și drum printre ezitări, într-o uimire curată. Apoi a venit și celălalt capăt al ei, firesc și apăsat: „Ce legătură are asta?” În timbrul rostit, în pauza de dinainte și de după, se simțea împotrivirea aceea liniștită care nu face zgomot, dar stă drept în mijlocul propoziției. Uscăciunea buzelor îi trăda încordarea, iar felul în care a prelungit ultima silabă a avut în el mai multă oboseală decât revoltă.
Fraza îi rămase în aer, la granița dintre ea și celălalt, în aceeași cameră cu lumina ecranului, cu aceleași respirații măsurate. Nu adăugă nimic. Nu era nevoie. În chiar structura întrebării ei — „Ce legătură are asta?” — se cuibărea toată nepotrivirea momentului, desenată limpede, fără ornamente. Iar lipsa oricărui gest din partea medicului, privirea tot înfiptă în ecran, făcea ca acest schimb să pară suspendat, un fir subțire întins între două tăceri.
Rostirea ei a lăsat în urmă un ecou cald, abia perceptibil, care îi confirma surpriza și o apăra, în același timp, de a se risipi în explicații. În felul în care a pus acele două întrebări, în ordinea lor, stătea toată povestea clipei: întâi neîncrederea, apoi nevoia limpede de sens. Atât. Nimic mai mult.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:
CONTENT END 1
