Privirile noastre s-au întâlnit pentru o fracțiune de secundă.
Am văzut confuzie. Apoi anxietate. Apoi acel zâmbet forțat pe care îl purta în timp ce încerca să se prefacă că are situația sub control.
Și Ioana a observat asta. Și-a retras ușor mâna, dar Andrei a strâns-o din nou, mai tare. Ca și cum ar fi vrut să demonstreze ceva.
Viktor nu s-a întors. Nu era nevoie.
„Deschide-l”, a spus el calm.
Am deschis dosarul.
Contracte. Transferuri. Sume uluitoare în lei. Împrumuturi emise pe numele companiei, garantate cu active care, fără știrea mea, fuseseră deja transferate pe numele meu. O casă. O mașină. Economii.
Hârtie pe hârtie.
Andrei nu era în pragul falimentului.
Se pregătea să plece.
Mă va lăsa cu datoriile mele și va pleca liniștit, cu ea.
Am simțit cum îmi arde fața. Nu de rușine. De furie.
„De ce eu?” am întrebat, fără să-mi iau ochii de la dosare.
„Pentru că și eu eram obișnuit”, a răspuns Viktor. „Ioana avea acces la conturi. Andrei avea acces la proiecte. Ne credeau doi naivi ocupați.”
Am închis încet dosarele.
Pe terasa aceea, printre clinchetul paharelor și râsetele false, mi-am dat seama de ceva simplu: nu aveam nimic de pierdut.
Andrei s-a ridicat de la masă. Se apropia de noi. A încercat să se prefacă calm, dar pașii l-au trădat.
„Ce se întâmplă aici?” a întrebat el, forțând un zâmbet.
Viktor s-a ridicat și el. Și-a ridicat capul.
„Se întâmplă că planul tău s-a terminat”, a spus el simplu.
Andrei s-a uitat la mine. A încercat acel ton blând, de altădată.
„Draga mea, nu știi despre ce vorbesc…”
„Știu”, am spus.
Pentru prima dată după mult timp, vocea nu mi-a mai tremurat.
Am apăsat servieta la pieptul lui.
„Știu că ai vrut să mă lași cu milioane de lei în datorii. Știu că ai transferat totul pe numele meu. Știu că a trebuit să plătesc, iar tu a trebuit să pleci.”
Ioana s-a apropiat și ea, cu fața palidă.
Victor și-a scos telefonul.
„Avocații mei au toate documentele. Conturile sunt blocate. Raportul de fraudă va fi depus mâine dimineață.”
Andrei a făcut un pas înapoi.
Pentru prima dată, nu mai părea încrezător.
Nu mai arăta a nimic.
Exact ca un om cu mâna în buzunarul altcuiva.
Am respirat adânc.
„Știi ce doare cel mai tare?” am întrebat. „Nu banii. Ci faptul că m-ai crezut atât de slabă încât aș rămâne tăcută.”
Tăcerea de pe terasă a devenit apăsătoare. Oamenii priveau discret.
Nu mă mai simțeam mică.
Nu mă mai simțeam înșelată.
Mă simțeam liberă.
Victor s-a uitat la mine.
„Oferta mea este încă valabilă. Nu trebuie să fie căsătorie. Poate fi un parteneriat. Sincer. Transparent. Fără minciuni.”
M-am uitat la Andrei.
La Ioana.
În toți acești ani, am pus familia pe primul loc.
Și am înțeles ceva ce mi-a spus mama odată, la masa din bucătărie, în Pitești: „Fiică, dacă încă muncești și câștigi bani, atunci măcar să fie pentru tine.”
Am zâmbit.
Nu lui Andrei.
Ci mie însămi.
„Nu mă căsătoresc mâine”, am spus. „Dar mă duc la oficiul stării civile. Lasă-mă să încep divorțul.”
Andrei a rămas fără cuvinte.
Victor și-a înclinat ușor capul.
Am ieșit de pe terasă drept.
Nu știu dacă voi construi ceva cu Victor. Poate. Poate că nu.
Dar un lucru știu sigur:
Nu mai sunt o femeie care semnează fără să citească.
Nu mai sunt un cont închis.
Sunt o femeie care a închis în sfârșit capitolul greșit.
Și pentru prima dată după mult timp, tot ce urmează îmi aparține.
Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:
CONTENT END 1
